Un om pentru România următorilor 20 de ani

0
143

_OP_5207-Edit-3_mic

Un spirit puternic într-o tușă subțire a naturii, Prințesa Marina Sturdza este exemplul viu al expresiei ”dacă vrei, poți”. Cum s-a dezvoltat un om responsabil în spatele unui parcurs istoric dur, ce viziune are pentru România următorilor 20 de ani și care sunt soluțiile la problemele urgente ale prezentului.

de Diana Șerban

Foto: Bogdan Zop

Nu există titlu fără obligații

Sunteți legată de mai multe nume importante ale istoriei românești. Spuneți-mi cum se raportau ele la ceea ce numim noi astăzi implicare în societate?

Cred că nici nu se punea întrebarea fiindcă fiecare simțea că avea o obligație față de țară și față de societate, să se ocupe într-un fel sau altul de comunitatea care se afla în jurul lui. De exemplu, bunica mea Sturdza a fost președinte al Crucii Roșii, pentru asta a intrat în închisoare când au venit comuniștii. Bunica mea Șuțu a fost infirmieră pe frontul rusesc și în Serbia. Nașa mea, Prințesa Ileana a Romaniei, a făcut la fel și a înființat un spital chiar în casa ei.

Tatăl meu vitreg, Dumitru Bragadiru, a fost un om cu o profundă conștiință socială, care s-a ocupat cu dragoste și susținere materială de toți angajații lui și de familiile lor, asigurându-le educație, casă și masă pentru mai multe generații. A fost pentru mine un exemplu de modestie și de discreție.  Așadar responsabilitatea era o moștenire firească și fiecare se implica cum putea: ori cu bani, ori cu acțiuni, ori cu timp. Nu există titlu fără obligații.

 

Ați cunoscut foarte multe culturi. Care este, după părerea dumneavoastră, izvorul universal al responsabilității?

Cred că este vorba despre o anumită fraternitate umană. Mi se pare că poți contribui în orice fel: ca individ sau prin firmă și financiar și prin acțiuni. Corporațiile internaționale au obiceiul acesta deja bine stabilit… Despre responsabilitate ar trebui să înveți și acasă, dar și la școală. Eu cred că la noi s-a rupt obiceiul acesta al implicarii fără dubii odată cu venirea comunismului. Unul dintre efectele cele mai triste ale acelei perioada este că s-a rupt țesutul societății. Îți era frică de faptul că prietenul sau vărul puteau să te trădeze voit sau forțat, deci nimeni nu mai avea încredere nici în oameni, nici în instituțiile de stat.

Biserica este singurul loc unde oamenii au avut încredere și unde au continuat să participe. Mila este un factor al determinării ajutorului, dar eu prefer mai degrabă ajutorul cu demnitate… Persoana ajutată nu trebuie să aibă senzația că este întreținută sau umilită. Și de aceea această tradiție s-a împământenit mai mult în țările anglo-saxone. În Anglia s-a împământenit această idee că fiecare are organizații neguvernamentale către care donează fonduri, până și taximetristul are organizația lui, fie pentru pisici, fie pentru câini… este un fel de obligație morală pe care toată lumea o împarte.

Presupunând că regimul comunist nu ar fi existat, care ar fi fost proiectele în care v-ați fi implicat împreună cu familia dumneavoastră?

Aș fi făcut exact la fel ca înaintașii mei, dacă nu ne pierdeam toate mijloacele… sigur m-aș fi ocupat de educația și protecția copiilor, dar tot contextul s-a schimbat. Aș fi făcut tot ce fac și acum, doar că ar fi fost alte premise și alte scopuri de atins.

Problema copiilor abandonați nu prea exista în vremurile acelea. Acesta este un produs post-comunist și ceaușist, dacă vreți. România devenise un fel de fabrică de copii datorita politicilor de creștere a natalității.

Copiii noștri sunt viitorul țării și asupra lor trebuie să ne concentrăm. Nu mai poți să schimbi așa de ușor mentalități învechite, dar poți să le modelezi pe cele tinere.

În anii de lucru la Națiunile Unite am învățat că dacă lucrezi cu copiii, poți să influențezi întreaga familie. M-aș fi implicat, poate, ca și acum, în proiecte care țin de prezervarea patrimoniului și a istoriei noastre. Asta reprezintă identitatea României.

Dezvoltarea durabilă înseamnă planuri, așteptări realiste și bareme de măsurare a rezultatelor

Care sunt proiectele de responsabilitate socială care vă preocupă în acest moment?

Ce îmi vine în minte este ce repede poți să schimbi soarta pentru un copil, iar asta nu implică neapărat sume mari. Eu am văzut cu UNICEF și cu multe organizații cu care colaborez în acest moment, cât de repede pot fi realizate schimbările.

Cu Hope and Homes for Children (HHC) scoatem copiii din orfelinate, le găsim dragostea unei familii și un cămin și toată viața lor se schimbă. Un copil cu dizabilități fizice sau psihice poate ajunge până la urmă să se dezvolte normal sau să înregistreze progrese.

Nu de mult s-a deschis Hospice Casa Speranței la București. Este primul spital de îngrijire paliativă pentru care s-au strâns 5.7 milioane de euro numai din fonduri private, prin efortul oamenilor obișnuiți ca mine și ca dumneavoastră, și s-a construit o clădire în timp record în România. S-a rezolvat birocrația și nu s-a luat un leu de la Guvern. Se poate! Cu voință, cu bun simț și cu tenacitate. Mi se pare un exemplu de putere a societății civile în România! Acum, strângem fonduri pentru a asigura următorul an de funcționare a acestor servicii gratuite pentru cetățenii noștri cei mai vulnerabili, cei care sunt atinși de o boală cronică sau în fază terminală, adulți sau copii. Circa 15.000 de persoane în București ar aveea nevoie de îngrijire paliativă; numai 9% o primesc în prezent. Centrul de Îngrijire Paliativă Casa Speranței București este un model internațional care va putea deservi 2000 de pacienți anual, circa 8.000 de consultații în ambulatoriu și aproximativ 11.000 de vizite la domiciliu. Cel mai important este ca pacientul să rămână în cadrul familial. Va fi centru de formare pentru peste 12.000 de profesioniști din centrele Hospice din Serbia, Albania, Macedonia, Bulgaria și alte țări.

De acum strângem fonduri ca să deschidem un Hospice numai pentru copii, la Adunații Copăceni, unde vor putea beneficia de aer curat și de o atmosferă foarte departe de cea a unui spital. Terenul a fost o donație din partea unei familii generoase din România, familia Florescu. La fel ca mine, ei țin să asigure un sfârșit demn și fără durere celor aflați în situații terminale.

Puteți citi continuarea articolului în ediția print a Social Responsibility Magazine.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*