INTERVIU. De ce este responsabilă cea mai bună spadasină din lume

0
464

ana-maria-branza-foto-pro-sport

Am întâlnit-o pe Ana Maria la 12connections și nu m-am putut abține să îi pun câteva întrebări. Un om care trage după sine, deja de câteva luni, apelativul de ”cel mai bun din lume” și care a inițiat una dintre cele mai inedite campanii de responsabilitate socială, nu poate să nu fie o sursă de inspirație și pentru alții. Așa că haideți să aflăm împreună care este povestea din spatele campaniei ”Aleargă de ziua ta”, ce a motivat-o pe Ana Maria să se implice în proiecte sociale și care este dorința cea mai mare a celei mai bune spadasine din lume în anul 2013.

 

Care este opinia ta despre responsabilitatea socială din România? Crezi că e o utopie?

În naivitatea mea, sper să nu fie. Eu cred, și oamenii pe care îi cunosc îmi dau de înțeles, că mai avem o șansă. Parcă am trăit într-o stare de lâncezeală până acum. Dar acum ne dorim să fim responsabili.

Crezi că e un trend de afară?

Să știi. Ar putea. Acolo e altfel. Oamenii sunt mai umani. Noi parcă ne-am robotizat de tot și oamenii nu gândesc decât: ” Să îmi fie mie bine.” Cam așa funcționăm.

Un copil cu un vis poate să ajungă campion

Foto12Con-A_M_Branza-1074-678x1024

De când ai început să te implici în proiecte de responsabilitate socială?

Întotdeauna am avut tendința asta, dar practic am început chiar anul trecut, de ziua mea, cu o campania care se numește ”Aleargă de ziua ta”. Până atunci am tot participat la tot felul de evenimente ca și aici (n.r. 12connections). Practic voiam să interacționez cu oamenii, să le explic că un copil cu un vis poate să ajungă campion. Puterea exemplului e tot ce am. Mai mult de atât, nu pot să ofer și campania a venit de niciunde. Voiam să fac ceva special de ziua mea și cum am descoperit alergarea de puțin timp, m-am gândit să fac un cros.

Tu l-ai organizat?

Exact. Eu l- am organizat și discutând cu mai multe persoane, mi-am ales și un coleg de echipă. Eu voiam să fie un eveniment singular. El a venit cu ideea campaniei și a zis ” Dacă tot vrei să faci ceva special de ziua ta, hai să dezvoltăm mai mult.” Ideea era să organizez un cros, prietenii vin acolo, ei nu vin niciodată la ziua ta cu mâna goală. Îți aduc un cadou, dar de cadouri putem de multe ori să ne lipsim și m-am gândit: ”Ok. N-am nevoie de caodurile acelea, dar îmi doresc ca prietenii mei să doneze o sumă modică, cât dorește fiecare, pentru o cauză aleasă de mine”. Și de aici a plecat ideea proiectului.

Și ce cauză ați stabilit la prima ediție?

A fost un proiect al asociației AIDA. Este o asociație de intervenție terapeutică în autism. Eu am colaborat cu ei vreo 2 ani. Am mers să vizitez copiii. Toată povestea a început de la un mesaj pe facebook pe care l- am primit. Ei aveau o campanie ”Campionii fața în față cu copilașii bolnavi de autism” . Am mers acolo, i-am cunoscut. M-am atașat foarte tare de un puști, cu o formă mai ușoară de autism, care ieșise deja din program. Îl chema Luca.

Foto12Con-A_M_Branza-1025-1024x678

Câți ani avea?

Șase ani.

Și acum câți ani are?

Acum, opt.

Și ai mai ținut legătura cu el?

Da, am mai ținut legătura, dar ce m-a fascinat pe mine… eu nu sunt o persoană care trăiește într-un mediu cu copii mici și mă gândeam cum o să reacționez, mergând acolo. Nu știu să mă joc cu copiii normali, dar să merg acolo cu copii bolnavi. Pentru că, recunosc, nu știam multe despre autism. Și ajunsă acolo și cunoscându-l pe Luca, ți-am zis, deja ieșise din program, deja se integrase, mergea la o grădiniță normală, era practic un copil normal. Jucându-mă cu el, i-am zis ”Bravo, Luca!Tu ești campionul!” și el , foarte serios așa, a zis că ”Amândoi am participat, am jucat, amândoi suntem campioni”. Lucru care m-a cucerit definitiv, iar după aceea am încercat să mă implic tot mai mult. Am reușit să găsesc și un sponsor, care ne- a procurat tot felul de materiale…

Foto12Con-A_M_Branza-1034-1024x678

Cine v-a sponsorizat?

Cei de la AutoTotal. Eu am mers la o conferință organizată de ei, iar banii pe care mi i-au dat, am ales să îi donăm asociației. Ei și-au procurat atunci un calculator de care aveau mare nevoie, un scanner, o imprimantă, lucruri pe care le au și azi. Apoi la Maratonul Bucureștiului, am ales să alerg proba de semi-maraton pentru ei și am reușit să strâng suma de 1000 de ron, prin donații de la prieteni, dar banii nu erau suficienți. Proiectul lor se numea Căsuța Piticilor Autiști, aveau nevoie de aproximativ 6000 de RON ca să schimbe mobilierul. Mi- am propus ca asta să fie cauza pe care o susțin. Într- un final, datorită celor 300 de persoane prezente la ziua mea, am reușit să strângem banii . E o campanie în care totul e transparent.

Aveți și un site pentru campanie?

Da. www.aleargadeziuata.ro

Cât va dura această campanie?

Un an de zile. Sunt douăsprezece evenimente, câte unul pe lună. Timpul nu-mi permite să mă implic mai mult. Am hotărât de comun acord cu colegul meu ca în cazul în care vor fi cazuri speciale care ne atrag mult, mergem și susținem și pe alții. Practic, fiecare persoană care dorește să își serbeze astfel ziua de naștere, nu neapărat să mergi să alergi, poți să faci un joc de echipă, să mergi cu bicicleta… orice ține de mișcare. Pentru că motivezi oamenii să facă mișcare și o faptă bună. Oricine se poate înscrie pe site, noi tragem la sorți și câștigătorul, sărbătoritul lunii, el își organizează ziua de naștere și eu merg ca invitat. Ei dacă au o cauză mergem cu ei să îi susținem. Întotdeauna ne interesăm de ce au nevoie . Nu ne bazăm doar pe vorbe, vrem să vedem ce se întâmplă acolo, dacă merită. Pentru că sunt foarte multe cazuri și doar așa vorbind, e greu.

Foto12Con-A_M_Branza-1037-1024x678

Că tot vorbeam de campioni, cine a avut rolul cel mai important în devenirea ta?

Primii au fost părinții. Pe vremea aceea existau centrele olimpice pentru juniorii spadasini, la Craiova. Nu orice părinte alege să iși trimită copilul, la 13 ani, să trăiască printre străini, într- un internat de liceu industrial.

 

”Scrima este arta de a lovi fără a fi lovit. Un sport în care trebuie să înveți să îți păcălești adversarul. Cel mai important este să nu îi transmiți că ți-e teamă de el, iar ultima privire aruncată adversarului înainte să îți pui masca poate să fie decisivă pentru câștigarea meciului”

Ana Maria Brânză, 12connections, ianuarie 2014.

Ai fost bucuroasă?

Pentru un copil de 13 ani, cel mai mare vis este să meargă să trăiască singur. Asta m-a atras, doar că nu știam că acolo mă vor aștepta mai mulți părinți. Eram cea mai mică din colectiv, ceilalți, mult mai mari, și-au asumat rolul de părinți, așa că nu pot să spun că am dus lipsă de căldura căminului. Probabil, ei au fost cei mai importanți. Apoi, antrenorul. Timp de 15 ani m-am antrenat alături de Dan Podeanu. E probabil cel mai important om din viața mea. Relația noastră s-a încheiat practic, dacă pot să spun așa. Păstrăm legătura, dar profesional s-a terminat anul trecut , după Londa, datorită vârstei și consumului, dânsul a ales să se retragă din competiții, dar timp de 15 ani mi-a fost și mamă și tată și mentor și pe lângă faptul că m-a învățat toată scrima pe care o știu, m-a învățat să fiu om.

Foto12Con-A_M_Branza-1051-1024x576

Care este cel mai important sfat pe care ți l-a dat ?

Sunt atâtea. M-a învățat doar să visez frumos și să nu mă las bătută niciodată. Să lupt până la capăt și să îmi împlinesc visul.

Și care e visul tău?

Titlul olimpic.

Ți- ai făcut și un orizont de așteptare pentru el? 2025?

Îl aștept. A trecut de 3 ori pe lângă mine. Dacă nu vine în 2016, atunci în 2020. Important e să fiu sănătoasă și să mă antrenez.

Și după titlul olimpic mai există ceva?

Da, iarăși titlul olimpic. Niciodată nu mă pot sătura. Practic, pentru mine titlurile au devenit un drog.Cu cât ai mai multe, cu atât îți dorești mai multe.

Dincolo de sport care ar fi dorința vieții tale?

Să fac bine. Acum îmi pare rău că nu am timpul necesar încât să mă implic în și mai multe proiecte. Imediat după ziua mea, după proiect, am descoperit un alt caz cutrmurător. E vorba de asociația ”Lasă-mă să își ascult glasul”. Această asociație funcționează în Județul Argeș, la Albești. Am ajuns acolo fiind contactată printr- un mesaj pe Facebook, de unul dintre voluntarii lor. De Crăciun, am mers acolo. Funcționează într-o clădire pusă la dispoziție de primăria comunei, fără izlație, finisată mai mult de voluntari, în care pot folosi doar parterul, etajul nu e finisat. Următorul vis e să vad casa gata, adaptată nevoilor copiilor de acolo, care pe lângă autism, suferă și de sindrom Down. A fost un exemplu să văd voluntarii lucrând gratuit, familii care renunță la mâncare pentru a-și duce copiii acolo. Există o mamă cu 3 copii, care locuiește la 60 de km de centru  și în fiecare zi face mai mult de 3 ore pe drum, nu mănâncă cu săptămânile ca să-și ducă copiii la terapie. Din punctul meu de vedere, ei sunt eroii, ei au nevoie de susținerea noastră.

Se spune despre sportivi că majoritatea are copilaria furată. Vreau să te întreb dacă succesul de acum este prețul corect pentru acea copilărie furată?

E mai mult decât prețul corect. Niciodată nu am fost de acord cu această teorie. Eu la scrimă mergeam să mă distrez, ceea ce se întâmplă și cu copiii de azi. Eu nu consider că mi-a fost furată copilăria, m-am jucat altfel, într-o sală de sport. Asta a fost și ideea părinților. Mai bine să merg să fac mișcare organizat decât să vin cu genunchii juliți din spatele blocului. E mai mult decât aș fi așteptat.

Se spune despre sportul românesc că e în declin. Care ar fi primul pas care ar putea fi făcut pentru el?

Să deschidem ochii și să ne intereseze juniorii. Toată lumea se plânge că nu avem copii în sala de sport. Nimic mai greșit. Copii sunt. Eu ma antrenez în sala de la complexul Ghencea, unde după amiaza se strâng peste 100 de copii. Ne antrenăm printre ei, ne ajută asta pentru că și într-o sală de competiție e multă lume care îți distrage atenția, deci e un antrenament foarte bun. Dar mă uit la acei copii și  mă întreb dacă peste 5-10 ani vor mai fi în sală. Iar dacă mai rămân 2, 3 e foarte mare lucru. Juniorii nu mai sunt susținuți. Avem cluburi precum Steaua și Dinamo ce nu-și permit să anagajeze atâția oamnei. Un junior încearcă să facă sport, dar nu a avut șansa, sau poate mai târziu va ajunge la rezultate, dar nu mai e susținut până atunci. Îi pierdem pe ei pentru că fie merg la o facultate mai bună, fie își iau un job pentru că nu îți permiți să trăiești pe banii părinților. Ai nevoie de independență financiară. Nu mai avem răbdare cu ei. Acela poate fi un campion la seniori. Văd din ce în ce mai mulți părinți îndrumându-și copiii, e un trend, văd părinți ce aduc copiii la sport, ies în parc să alerge. Asta mă bucură. Avem nevoie de un sport de masă, de o cultură sportului pentru a ajunge la performanțe.

Vreau să îmi spui cu ce așteptări ai venit azi la 12connections?

Să cunosc niște tineri foarte funny și friendly și sper să se uite la mine ca la o prietenă mai mare și nu ca la o campioană. Nu m-am acomodat foarte bine cu rolul de campioană. Sper să le împărtășesc trăirile mele de pe planșa de scrimă și sper să mă distrez și să ne distrăm împreună.

Dacă a fi în public, pe cine ți-ai dori să ai în fața ta ?

Îmi pare tare rău că nu am apucat să fiu la prima conexiune ca să îi ascult pe Andrei Roșu și Paul Dicu, doi prieteni buni care au o viață plina de adrenalină și experiențe uimitoare. Acum dacă mă gândesc, aș vrea să îl ascult pe Toni Gogonea, care mi se pare un tip extraordinar…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*