Impunerea CSR prin lege ar produce doar efecte adverse în România

0
717

În cursul săptămânii trecute, presa online a furnizat știri cu privire la modificările normative din India, cu privire la responsabilitatea socială corporativă (Corporate Social Responsibility – CSR), întrebându-se despre oportunitatea introducerii unor astfel de reglementări și în România.

India, un stat în care nivelul sărăciei este de peste 65% și în care legea societăților comerciale datează de mai bine de 57 de ani, dorește preluarea unor concepte juridice moderne și încurajarea implicării sociale. Pe scurt, prin introducerea obligațiilor CSR, India încearcă să încurajeze marile companii să investească 2% din profitul net aferent a trei ani financiari consecutivi în activități precum promovarea educației sau combaterea sărăciei și a unor pandemii.

Fiecare societate este obligată să își înființeze un comitet de CSR la nivelul companiei, responsabil de implicarea în proiectele de tip CSR. În cazul în care marile societăți nu se implică la nivelul de 2% în proiecte CSR, au obligația justificării acestei neimplicări. Nu există sancțiune pentru neimplicare, ci doar pentru neraportare.

Ce reprezintă CSR?

Prin Comunicatul nr. 366 din 2001 Comisia Europeană definește conceptul de CSR ca fiind ”măsura care propune companiilor integrarea voluntară în operațiunile economice și/sau în relația cu factorii de interes a activităților de natură socială sau de protecție a mediului.”

Astfel, CSR nu este conceput în spațiul european ca un mecanism obligatoriu  pentru companii, ci o formă de conformare mai degrabă voluntară, cu beneficii atât pentru societate, cât și pentru companie.

Nevoia de responsabilitate socială corporativă diferă de la o regiune geografică la alta. În  ultimii zeci de ani capitalul privat s-a orientat spre regiunile în curs de dezvoltare, investind masiv în industriile manufacturiere și extractive.

CSR în România?

Imediat după revoluția din 1989, România a fost destinația multor misiuni umanitare. De asemenea, România a beneficiat în ultimii 10-12 ani de finanțare prin fonduri europene pre și post-aderare, activitatea actorilor economici majori reflectându-se și în domeniul socio-cultural prin burse școlare, sponsorizarea activității ONG-urilor, organizări de evenimente și mecenat cultural.

Conform raportului elaborat la data de 16.12.2011 cu sprijinul _DSC2654 andrei2Comisiei Europene, publicat pe site-ul www.undp.ro, direcțiile în care s-a dezvoltat activitatea de CSR în România au fost protecția mediului și dezvoltare durabilă, sănătatea și securitatea în muncă, accesul în piața muncii a persoanelor cu dizabilități, încurajarea voluntariatului și protecția civilă.

Măsurile în discuție au prevăzut în principal ajutoare pentru categoriile sociale dezavantajate sau sectoarele subfinanțate de la bugetul de stat, urmate de facilități pentru agenții economici.

Redirecționarea a 2% din impozitul pe venit către organisme non-guvernamentale și efectuarea cheltuielilor de sponsorizare sau mecenat în baza legii nr. 32/1994, au intrat în practica și mentalitatea contribuabilului român. Aceste direcționări au avut un efect benefic și asupra sponsorilor, prin intermediul facilităților fiscale, ca să nu mai vorbim despre beneficiul uriaș de imagine. În România putem vorbi deci despre un cvasi-sistem CSR stimulat de politica fiscală, facultativ și în care ariile de acoperire sunt lăsate la latitudinea și inițiativa agenților economici.

Există indiscutabil un trend global de auto-responsabilizare corporativă, un raport întocmit de KPMG în 2011 evidențiind că 95% dintre primele cele mai mari 250 de companii din lume publică rapoarte individuale de CSR, iar 68% dintre acestea menționează beneficii economice care stau la baza unor astfel de inițiative.

Este oportună reglementarea legislativă a unor obligații în materie de CSR

În România, CSR este în primul rând o chestiune ce ține de mentalitate. În ultimii ani s-au evidențiat un număr considerabil de inițiative de responsabilitate socială; acestea susțin programe culturale, educaționale, turismul, persoane cu dizabilități sau colectivități ale minorităților naționale. Majoritatea a acestor inițiative a pornit de la marile companii, inițial timid, apoi cu proiecte  chiar la nivel național.

Nu cred că impunerea unor astfel de proiecte prin lege ar fi putut avea un efect la fel de benefic precum facilitățile fiscale acordate, motiv pentru care consider că, cel puțin în România, ar fi excesiv ca statul să  să intervină mai agresiv în activitatea societăților comerciale. Amintim că România are unul dintre cele mai ridicate niveluri ale fiscalității din regiune, iar trendul acesteia este unul crescător, așa cum ne arată legea bugetului de stat pentru anul 2014. Din acest motiv, introducerea unei noi obligații în sarcina contribuabilului, chiar și în numele responsabilității sociale, ar avea un efect advers.

De asemenea, o noțiune atât de suplă precum CSR-ul care trebuie să poată răspunde în timp real nevoilor sociale nu ar putea fi decât îngrădită prin crearea unui cadru legislativ, dificil de modificat în funcție de schimbările economico-sociale. Atâta timp cât România suferă de birocratizarea excesivă a mediului de afaceri și de inflație normativă, – de multe ori textul unei legi exprimând tocmai inversul a ceea ce se dorește – o legiferare strictă a CSR ar determina imobilismul mediului privat, din teama de a nu face “ceva” ce ar putea fi interpretat ca nelegal.

Cu totul alta ar fi situația în cazul în care companiile implicate activ în CSR, de departe și cele mai interesate de o unificare a acestor practici, ar decide să treacă la auto-reglementare cu privire la acest domeniu. Astfel de standarde liber asumate ar fi putea impuse prin dinamica relațiilor economice și nu prin forța coercitivă a statului. Se cuvin a fi menționate standardele ISO, larg răspândite și acceptate de nivel global, regulile în domeniul antreprizei de construcții FIDIC, obligatorii doar în contractele în care ambele părți le acceptă expres, ș.a.m.d. Rămâne ca statul să potențeze prin acordarea unor facilități o asemenea inițiativă, ca ea să prindă “vânt din pupa”.

Andrei Talambă este avocat în cadrul Societății de Avocați Dobrinescu Dobrev.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*