Dincolo de filantropie – Interviu cu Prințesa Marina Sturdza (partea a II-a)

0
851

 

untitled2

Ce motivează un om pe care țara l-a aruncat în lume să se întoarcă la ea și să o ajute?  Într-un interviu serial, exclusiv în Social Responsibility Magazine, vom afla cum primește România un om de bine, care sunt piedicile pe care le întâmpină și ce anume îl determină să nu renunțe. Totul într-un dialog răvășitor cu Prințesa Marina Sturdza.

Autori: Diana Șerban și Alexandra Duica

În cea de-a doua parte a interviului cu Prințesa Marina Sturdza vom afla care a fost primul act de responsabilitate socială făcut de Prințesă, care au fost persoanele care i-au inculcat acest cult și care este modelul său de român.

Atât timp cât poţi ajuta, ajută.

SRM: Cand aţi făcut dumneavoastră prima dată cunoştinţă cu ideea de responsabilitate socială?

Marina Sturdza: Probabil când aveam cam 6 ani. Lucrurile mari se clădesc din lucruri mici. Când eram la şcoală şi ni se cerea să ajutăm pe cineva sau când auzeam poveştile din familia mea, unde una din bunicile mele a fost preşedinte a Crucii Roşii şi a fost închisă pentru că se ocupa de acest lucru, iar cealaltă bunică a fost infirmieră pe frontul rusesc, în timpul războiului, din cauza aceasta a fost în domiciliu forţat, toate acestea au pătruns visceral, dacă pot spune aşa, iar în Canada, Anglia şi Elveţia acest lucru se învaţă ca oricare altul. Nu am fost conştientă că am învăţat aşa ceva şi mi-am dat de mult seama că fiecare poate face câte un bine. Dacă un copil strânge 100 lei este deja un act de responsabilitate şi de participare şi de acolo începe totul.untitled5

SRM: Care este cea mai dragă amintire din copilăria dumneavoastră pe care o păstraţi în legătură cu un act de responsabilitate pe care l-aţi făcut faţă de cineva?

Marina Sturdza: La școală ni se cerea foarte des să ajutăm şi mi se părea ceva normal. Atât timp cât poţi ajuta, ajută. Nu am avut întotdeauna bani, dar în schimb, am avut timp şi dorinţă. Până la urmă, ajutorul nu se rezumă numai la lucruri materiale, ci la o persoană prezentă, la o persoană care citeşte o carte unui copil, sunt o multitudine de moduri de a ajuta şi de a te implica. Ţin minte foarte bine persoanele care au fost drăguţe cu mine decât ce am făcut eu pentru cineva.

SRM: Ne puteţi da un exemplu de persoană de care vă amintiţi că va ajutat?

Marina Sturdza: Mi-e greu să raspund, deoarece cred că nu ţi se dă dintr-odată o oportunitate de a face o faptă bună sau de a fi erou. Cred că este ceva ce faci în fiecare zi care se adună şi că asta e viaţa şi că este comportamentul cotidian faţă de toată lumea care marchează, nu face un mare gest deodată. Dacă îţi permiţi, poţi face aşa ceva. Îl dau ca exemplu pe tatăl meu vitreg, Dumitru Bragadiru, un om de o politeţe extraordinară, parcă din alt secol, un om care a fost întotdeauna charmant, indulgent, nu l-am auzit niciodată ţipând. Pierduse absolut tot, a intrat direct în închisoare, la fel ca restul familiei mele şi nu l-am auzit niciodată văitându-se sau plângându-se, nu a rămas decât un om cu o foarte mare curtoazie faţă de toată lumea. Asta mi se pare un fel de CSR individual. Ţin minte familii care m-au găzduit când eram o copilă rătăcită, pe drumuri. Asta marchează oamenii, gesturile mici din fiecare zi, nu faptul că dai o anumită sumă de bani aici sau acolo, ci gestul în sine. Aşa se învaţă şi tandreţea şi toate gesturile cotidiene.

Din păcate pentru noi, avem nişte reprezentanţi care nu ne-au reprezentat aşa cum ar fi trebuit şi ne doare, dar cred că trebuie să vedem altfel lucrurile fiindcă suntem o societate care are putere mult mai mult decât ne dăm seama şi trebuie să fim mai exigenți.

SRM: Plecând de la ceea ce spuneaţi despre tatăl dumneavoastră, revăd aici şi recunosc o valoare a poporului român, această demnitate şi dârzenie de a-ţi accepta destinul pe care nu îl mai văd atât de des astăzi. Aş vrea să îmi spuneţi, care credeţi că sunt valorile care ne făceau odată să ne simţim mândri de noi şi pe care le-am pierdut în timp?

untitled3Marina Sturdza: Pierderea moştenirii culturale, intelectuale şi inteligenţa a fost unul dintre rezultatele cele mai triste ale comunismului. Ţara asta are o bogăţie în atâtea domenii, este dotată geografic, cu resurse de toate felurile, dar cea mai mare dotare este, de sigur, cultura noastră, una profundă, adâncă şi care s-a exprimat într-un mod ascuns, din nefericire. Marii noştri artişti din toată perioada comunistă nu au avut vizibilitatea pe care o merită din punct de vedere internaţional, nu au putut fi afişaţi pentru ţara noastră, nu ne-am mândrit cu ce aveam. Este o problemă la care mă uit foarte mult, percepţia României e poate mai proastă la noi decât extern. Noi nu ne mândrim cu faptul că suntem români, ca şi cum ne-am scuza, dar nu ne afirmăm. Din păcate pentru noi, avem nişte reprezentanţi care nu ne-au reprezentat aşa cum ar fi trebuit şi ne doare, dar cred că trebuie să vedem altfel lucrurile fiindcă suntem o societate care are putere mult mai mult decât ne dăm seama şi trebuie să fim mai exigenti. Văd mulţi oameni care îşi doresc să fie în locul meu, dar  mie mi-a luat foarte mult timp să ajung unde sunt acum şi am investit foarte mult. Nimic nu merge de pe o zi pe alta, totul începe de undeva şi poate lectia cea mai mare a refugiaţilor este că poţi pierde într-o zi absolut totul şi să rămâi doar cu hainele pe care le porţi, iar toată istoria ta, toată contribuţia ta se poate pierde şi nu mai reprezintă nimic şi trebuie reluat totul de la bun început. Treptat se poate recupera totul, lucrurile nu se derulează aşa de repede.

SRM: Bănuiesc că în cazul dumneavoastră, impactul aşa cum îl văd eu din exterior, trebuie să fi fost unul puţin mai mic decât în cazul adulţilor din familie pentru că dumneavoastră când aţi plecat din România nu aţi apucat să conştientizaţi ce înseamnă să faci parte din această familie, care sunt privilegiile unei familii nobile.untitled4

Marina Sturdza: Nu cred că este în totalitate adevărat, fiindcă în viaţa unui copil timpul este mult mai scurt, un copil este deja marcat la 2-3 luni, din experienţa mea cu copiii vă spun. Într-o viaţă de copil, totul se întâmplă mult mai repede. N-am înţeles cu precizie deloc, totuşi, de când aveam 2 ani am fost crescută cu noţiunea că ceilalţi au voie să facă anumite lucruri, dar eu nu am voie, nu pot,  pentru că secolele de bunici se uită la ce faci tu. Întotdeauna în mintea mea era o mare limitare, nu mi se permiteau multe lucruri pe care prietenii mei le făceau. Înainte de asta, cred că a fost această solitudine, timp de 2 ani nu ştiam dacă venea cineva vreodată să mă ia înapoi, nu ştiam cine apărea şi foarte des au apărut oameni care erau complet străini, am fost dusă din loc în loc fără să îmi văd părinţii şi mi-a rămas până la o vârstă destul de înaintată, probabil un fel de spaimă că poate nu revine nimeni şi m-a învăţat să fiu mult mai autonomă decât ar trebui să fie un copil. Am înţeles mult mai bine şi nu am vrut să văd copii care sunt diferiţi, eu însămi fiind diferit îmbrăcată, străină, într-o ţară străină, în Canada, unde nu se ştia unde e România. Sufeream că eram diferită de ceilalţi şi nu spuneam nimănui de unde sunt.

 Cea de-a treia parte a interviului va fi publicată pe www.srmagazine.ro pe 23 iunie.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*