Dincolo de filantropie – Interviu cu Prințesa Marina Sturdza (I)

0
869

untitled2

Ce motivează un om pe care țara l-a aruncat în lume să se întoarcă la ea și să o ajute?  Într-un interviu serial, exclusiv în Social Responsibility Magazine, vom afla cum primește România un om de bine, care sunt piedicile pe care le întâmpină și ce anume îl determină să nu renunțe. Totul într-un dialog răvășitor cu Prințesa Marina Sturdza.

Autori: Diana Șerban și Alexandra Duica

Implicarea în societate pornește din convingere și din copilărie. Totul este posibil, chiar dacă nu de pe o zi pe alta. În prima parte a acestui interviu vom afla când și cum a prins rădăcini ideea de responsabilitate în sufletul Prințesei Marina Sturdza, în ce stă satisfacția unui act caritabil și mai ales cum deschizi ușile închise.

Implicarea socială, ceva visceral

Social Responsibility Magazine: Mi s-a părut interesant că pe parcursul vieţii dumneavoastră aţi făcut,  mai întâi, parte din categoria pe care vă concentrați acum prin proiectele pe care le-aţi iniţiat.

Marina Sturdza: Da, este sigur undeva în sufletul meu un leitmotiv, dar legătura am făcut-o mult mai untitled4târziu, nu am început cu asta. Eu cred că ideea asta de a te implica şi mai cu seamă, cu copiii, o am din creşterea mea pentru că fiind refugiată am ajuns în mai multe ţări, dar am crescut în special în Elveţia şi în ţări anglo-saxone, unde implicarea socială începe de la o vârstă fragedă şi nu mi se pare ceva extraordinar, ci ceva visceral. Toată lumea trebuie să se implice într-un fel. Este probabil şi produsul educaţiei mele şi nu vorbesc de educaţia pe care o primești la şcoală. Educaţia cea mai importantă este aceea care se transmite de la bunici, de la părinţi către copii printr-un context familial şi social şi asta este marea pierdere a României, fiindcă anii aceştia de comunism au rupt ţesutul societăţii române şi dacă ţi-era frică că vecinul sau vărul sau copilul, voit sau inadvertent, te trădează, atunci nu mai făceai nimic şi nu mai voiai să te profilezi în niciun fel, să nu cumva să te vadă cineva şi s-au şters toate modelele de comportament, deci timp de 50 de ani România nici nu a avut istoria ei, fiindcă de obicei oamenii şi ţările se mândresc cu istoria lor, cu faptele frumoase, dar acestea au fost ştiinţific şterse şi din cărțile de istorie şi din poveşti şi din tot contextul nostru vizibil.

Mi se pare că la rădăcina unei societaţi trebuie construită o încredere şi o mândrie şi un oarecare spirit individual de responsabilitate.

A fost un fel de neant în domeniile acestea şi mi se pare o tristeţe cumplită pentru că România a fost dintotdeauna o ţară cu un mare suflet şi mare generozitate de spirit, să nu mai vorbim despre creativitate care este o caracteristică a acestui popor. Eu cred că se retrezesc toate noţiunile acestea de societate civilă, acum văd că tinerii, generaţia actuală, se implică enorm, văd că voluntariatul a devenit ceva de care eşti mândru că apare în C.V.-ul tău, iar tinerii cu care lucrez în atâtea domenii se implică aflând, învăţând şi ducând povestea mai departe. Văd o mare doza de optimism! Înainte de a merge la UNICEF, am început cu mult înainte să mă implic în cauze diverse, copii erau un subiect des întâlnit.

Încrederea, rădăcina societății

SRM: Revenind la punctul de început şi la diferenţa între cum se implică alte societăţi şi cum ne implicăm noi, credeţi că există o diferenţă din cauza culturii din care facem parte, plecând de la valorile protestante şi de la valorile ortodoxe? Eu am putut observa, în România, că ajutăm mai degrabă din milă decât ca să preîntâmpinăm o nevoie care ar putea apărea sau ca să dezvoltăm societatea, ci pur şi simplu ca să o menţinem la un nivel de subzistenţă.

MS: Da, aici este efectiv o mare problemă fiindcă avem oameni pe stradă care cerşesc, deci nu ştii exact cui dai şi nu are niciun rost dacă îi dai un banuţ azi, nu face nimic decât să creeze o dependenţă mai mare. Mie mi se pare că la rădăcina unei societaţi trebuie construită o încredere şi o mândrie şi un oarecare spirit individual de responsabilitate. Noi nu putem să cerem responsabilitate colectivă dacă nu o avem şi individual. Cât despre datul acesta din milă este un lucru negativ, trebuie organizat ca să putem menţine şi susţine lucrurile pe termen lung, trebuie să clădim o societate oarecum egală, de aceea iniţiativa de a pune la un loc toate O.N.G-urile şi organizaţiile este importantă pentru că în momentul de faţă avem o acoperire destul de inegală în ţara noastră. Într-unele judeţe sunt foarte multe O.N.G-uri care fac lucruri bune, câteodata se suprapun şi nu are niciun rost, iar în alte judeţe nu este mai nimeni care să ajute.

Avem, dacă vreţi să îi spunem așa, o populaţie de “have” şi “have not”.

Cred că multe societăţi din România au învăţat de la multinaţionale că ideea nu este să te afişezi că ai dat un  banuţ, ci că această donaţie trebuie să aibe un rost, un scop şi trebuie să înflorească şi să susţină ceva valabil. Consider că acest dat din milă este un lucru foarte rău, negativ. Ar trebui ca indivizii, dar şi societăţile să aleagă anumite cauze în care să se implice şi să aibe anumite informaţii despre acele cauze. Spre exemplu, unii ar trebui să se implice în prevenţia abandonului, altii în şcolarizare, să facă lobby pentru a schimba legile sau măcar să fie aplicate. În România sunt nenumărate nevoi!

SRM: Există o abordare foarte des întalnită în ţara noastră, mai ales în rândul corporaţiilor, atunci când li se propun proiecte de responsabilitate socială, în special pentru ajutorarea copiilor, iar acestea vin cu o Întrebare la care vă rog să mă ajutaţi să găsesc un răspuns. Întrebarea corporaţiilor este: Noi vă ajutăm cu banii de care aveţi nevoie, dar ce primim în schimb?

untitled1MS: Eu nu m-aş lăsa descurajată de această întrebare şi cred că din momentul în care mergi să ceri ceva, trebuie să ai deja pregătit un rezultat la care te aștepţi. Acestea sunt lecţii pe care trebuie să le învăţăm de la scandinavi, care sunt consideraţi donatori foarte generoşi în toate domeniile, dar care vor să ştie ce se întâmplă cu banii lor şi mi se pare că această transparenţă este crucială şi că răsplata nu este faptul că ai apărut în 30 de publicaţii, ci că ai făcut o diferenţă marcantă. Societăţile ar trebui să facă planuri pe termen lung, să anunţe foarte clar care sunt temele alese în fiecare an sau la fiecare 5 ani şi să ramană constante pe tematica aleasă, nu să se agaţe de orice zboară pentru că rezultatele nu vor fi cele aşteptate. Din nou, scandinavii aleg o temă pe care o susţin până la capăt, pe termen lung. La noi, ideea de “plan pe termen lung” este încă o noţiune abstractă, ne tot întrerupem fluxul cu altceva. Cred că ar trebui să învăţăm de la scandinavi, iar societăţiile trebuie să se alinieze într-un fel sau altul. Am observat anumite societăţi care au reuşit să facă acest lucru, de exemplu, Raiffeisen care sprijină multe proiecte. Sunt multe probleme majore în România, una dintre ele este sărăcia cruntă, iar alta este educaţia şi dacă nu ne ocupăm urgent de educaţie în ţara noastră, dacă nu facem ceva acum, peste 10 ani vom avea ţara pe care o merităm şi nu o să ne integrăm în cadrul Europei, dacă nu făcem ceva în sensul acesta. Vodafone este o fundaţie care a gestionat într-un mod inteligent alegând mai multe teme, dar de care se ocupă şi donează pe termen lung, iar acest lucru este foarte util. Şi societatea trebuie schimbată, este îngrozitor că există oameni care se folosesc de copii lor, trimiţându-i la cerşit. Suntem o ţară civilizată, iar aşa ceva nu ar trebui să se mai permită, aceşti oameni trebuie ajutați în alt fel.

SRM: Dacă ar fi să ne întoarcem puţin la ideea de educaţie  şi să trecem la clasa de mijloc a societăţii, aş dori să vă spun că am constatat  şi din experienţa recentă şi scurtă de asistent universitar, dar şi din experienţa personal, că tinerii din ziua de azi nu mai sunt mândri de educaţia lor, ori asta este, după părerea mea, o mare problemă pentru că educaţia lor nu mai este apreciată în niciun fel.

Marina Sturdza: Da şi nu, eu care locuiesc în mai multe ţări şi am o perspectivă locală, regională şi internaţională cred că problema este percepţia română mai degrabă decât cea externă, fiindcă tinerii români care au absolvit aici sunt foarte apreciaţi în strainătate. Suntem foarte îngrijoraţi, în schimb, de ce va urma, dar educaţia a fost foarte bună şi destul de riguroasă, iar la toate universităţile străine românii sunt acceptaţi cu mare-mare plăcere şi pot spune că avem mai mulţi studenţi în universităţile străine decât cunosc oamenii. Este o problemă foarte mare şi de politică, de educaţie. De când m-am întors în ţară, în anul 1997, am observat schimbarea multor miniştrii ai Educaţiei. Nicio politică nu a rămas suficient de mult timp pentru a ne da seama dacă este bună sau nu. Este o oarecare incoerenţă în domeniu care este foarte gravă. Avem educatori extraordinari, dar care se confruntă cu legile care se tot schimbă, cu structurile care se tot schimbă şi le este şi lor foarte greu, de asemenea. Aceşti oameni sunt de preţuit, dar sunt foarte prost plătiţi. Ceea ce este mai crucial în ţara noastră, este prost plătit. Aceasta mi se pare o greşeală foarte mare.

Lumea nu se schimbă de pe o zi pe alta.

SRM: Să trecem dincolo de porţile școlilor. Ce se întamplă cu un proaspăt absolvent de facultate în România? Eu cred că şi aici avem o mare problemă, deoarece şi eu, dar şi alţi colegi mai tineri s-au lovit de foarte multe uşi închise.

Marina Sturdza: Nu cred că este chiar aşa de simplu, cred că dumneavoastră, la fel ca şi ceilalţi, v-aţi lovit de o problemă punctuală. România era o ţară fără instituţii funcţionale, fără bani, fără un capital folosibil, iar când a căzut comunismul a trebuit învăţat de la – 0 cum să conduci o democraţie. Din nefericire, au mai fost prinse o generație sau două în acest colimatori, lumea nu se schimbă de pe o zi pe alta, după aceea a intervenit integrarea noastră în Uniunea Europeană, dar tot săraci suntem, economia a căzut global, deci conjunctura face nu ca uşile să fie închise, ci ca posturile să nu fie îndeajuns. Din experienţa mea vă pot spune că multinaţionalele sunt foarte dornice să angajeze români competenţi. Mai există o problemă şi anume, faptul că în anii trecuţi puteai merge în străinătate pentru a-ţi găsi o slujbă, dar acum nici în străinătate nu mai sunt slujbe disponibile. S-au închis nişte uşi, dar nu voit sau din vina cuiva, ci pentru că este o problemă globală.

Luni, 16 iunie 2014, puteți citi a doua parte a acestui interviu, exclusiv pe www.srmagazine.ro.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

*